Concertul Manowar… am auzit ca a fost vax. Foarte trist. Probleme cu sunetul. Asa se intampla cand esti recunoscuta drept fiind “cea mai zgomotoasa formatie din lume” si trebuie sa te ridici la inaltimea asteptarilor. Cateodata… cedeaza instalatia electrica. Cu toate acestea, cand am vazut afisul stiu ca am oftat indelung cu nostalgie… si am insistat sa particip la acel concert care se voia a fi monumental. Macar de dragul anilor adolescentei, cand ne fascinau creatiile lor epice si ni se infiora pielea cand vedeam, in inregistrari video de o calitate indoielnica, intrarea lor pe scena calare pe motoare. ASTA as fi dat orice sa vad. Insa… nu am reusit sa conving pe nimeni sa particip. Si se pare ca nu am perdut nimic interesant. Pentru ca… s-a lasat intunericul.
Ma gandesc cat de mult se schimba perceptia noastra asupra idolilor nostri odata cu trecerea anilor. Stiu ca priveam afisul cu pricina si, cu riscul de a-mi atrage un “huo” din partea fanilor inraiti, mi se parea putin… gay. Sau foarte cosmetizat, pentru a ascunde ridurile care, sincer, imi par mai degraba o marca a mandriei pentru o formatie de un asemenea calibru cu o traditie atat de indelungata si de glorioasa.
Insa… ce pot spune despre generatia mea? Noi venim la concertul lui Moby, pentru ca este “la moda” si nu riscam niciun suras din partea cuiva… Noi mancam de la Chopstix, nu pentru ca ar fi bun, ci pentru ca mancarea chinezeasca este la moda, indiferent cat ar costa. Ne cautam prin public folosind telefonul mobil si tot concertul ni-l petrecem cu camera digitala, incercand sa capturam imagini interesante numai bune de pus pe blog. Dar cine sunteti voi sa ne acuzati de ceva? Am devenit soti, sotii, tatici, mamici, manageri, tehnocrati, facem cumparaturi la Carrefour si ne facem probleme pentru ultima revizie nefacuta la masina si pentru urmatoarea vacanta in Grecia. Tot ce ne-a ramas este sa il vedem si sa il ascultam pe Jack Black, maimutarind epoca de aur a heavy-metal-ului epic prin celebrul, pentru unii, “Tribute”. Cat de usor aluneca in ridicol ceea ce odinioara ne parea suflat cu aur. Desi… inca nu sunt foarte convinsa ca Jack ia chestiile astea chiar in spirit de caterinca. Ceva ceva… zace acolo. Asa cum zace in fiecare dintre noi, cei care ne imprimam tricouri, ne atasam steaguri de gecile de piele si ne atarnam lanturi grele la blugii negri, rosi si jegariti, oricat de spilcuiti si de domesticiti ne-ar fi silit viata sa devenim.
In schimb am apucat sa vad Motorhead. Intr-o forma de zile mari. Si este de nedescris starea de delir colectiv. Eu, cel putin, cand am auzit “Ace of spades”, am uitat de absolut tot ce se afla in jur. Era un singur glas, un vuiet colectiv, o zbatere de trupuri saltate in acelasi ritm. Asadar… multumesc, Lemmy… pentru spirit, pentru “vana”, pentru respectul fata de public si pentru faptul ca ati facut un show de zile mari, rezumat simplu de cele cateva cuvinte care spun tot: “We are Motorhead, are we play rock’n'roll”!
