…PERICOLELE LIMBAJULUI…

„Le desir dit: ‘Je ne voudrais pas avoir a entrer moi-meme dans cet ordre hasardeux du discours; je ne voudrais pas avoir affaire a lui dans ce qu’il a de tranchant et de decisif; je voudrais qu’il soit tout autour de moi comme une transparence calme, profonde, indefiniment ouverte, ou les autres repondraient a mon attente, et d’ou les verites, une a une, se leveraient; je n’aurais qu’a me laisser porter, en lui et par lui, comme une epave heureuse’. Et l’institution repond: ‚Tu n’as pas a craindre de commencer, nous sommes tous la pour te montrer que le discours est dans l’ordre des lois; qu’on veille depuis longtemps sur son apparition; qu’une place lui a ete faite, qui l’honore mais le desarme; et que, s’il lui arrive d’avoir quelque pouvoir, c’est bien de nous, et de nous seulement, qu’il le tient’.

Mais peut-etre cette institution et ce desir ne sont’ils pas autre chose que duex repliques opposees a une meme inquietude: inquietude a l’egard de ce qu’est le discours dans sa realite materielle de chose prononcee ou ecrite; inquietude a l’egard de cette existence transitoire vouee a s’effacer sans doute, mais selon une duree qui ne nous appartient pas; inquietude a sentir sous cette activite, pourtant quotidienne et grise, des pouvoirs et des dangers qu’on imagine mal; inquietude a soupconner des luttes, des victoires, des blessures, des dominations, des servitudes, a travers tant de mots dont l’usage depuis si longtemps a reduit les asperites”.

Mais qu’y a-t-il donc de si perilleux dans le fait que les gens parlent et que leurs discours indefiniment proliferent? Ou donc est le danger?[1]”.

„Dorinta spune: ‚Nu as vrea sa fiu nevoita sa intru eu insami in aceasta ordine periculoasa a discursului; nu as vrea sa am de-a face cu el in ce are are el transant si decisiv; as vrea sa existe imprejurul meu precum o transparenta calma, profunda, nedefinit deschisa, unde altii ar raspunde asteptarii mele, si de unde adevarurile, unul cate unul, s-ar ridica; n-as avea decat sa ma las dusa, in el si prin el, ca o epava fericita’. Iar institutia raspunde: ‚N-ai de ce sa te temi sa incepi, noi toti suntem aici pentru a-ti arata ca discursul este ordonat de legi; ca veghem de multa vreme asupra aparitiei sale; ca i s-a facut un loc, care il onoreaza dar il dezarmeaza; si ca, daca i se intampla sa dobandeasca vreo putere, de la noi, si numai de la noi, ii vine aceasta putere’.

Dar poate ca aceasta instituie si aceasta dorinta nu sunt altceva decat doua replici opuse ale aceleiasi nelinisti: neliniste la adresa a ceeac e este discursul in realitatea sa materiala de lucru pronuntat sau scris; neliniste cu privire la aceasta existenta tranzitorie menita ca, fara indoiala, sa se stearga, dar conform unei durate care nu me apartine; neliniste de a simti sub aceasta acitvitate, totusi cotidiana si terna, puteri si pericole pe care cu greu ni le imaginam; neliniste de a suspecta lupte, victorii, rani, dominatii, servictudini, prin atat de multe cuvinte al caror uzaj de atat de multa vreme si-a redus asperitatile”.

Dar ce este totusi atat de periculos in faptul ca oamenii vorbesc si ca discursurile lor prolifereaza indefinit? Unde este pericolul?”. [traducere libera].

Gilles Deleuze[2], comentandu-l pe Foucault, arata faptul ca ideea fundamentala a acestuia este cea potrivit careia enunturile nu sunt niciodata ascunse, si totusi nu sunt direct lizibile sau dicibile. Daca admitem ipoteza contrarie, s-ar putea junge la concluzia ca anumite tipuri de enunturi sunt adesea ascunse, ca ar fi obiectul unei deghizari, al unei represiuni sau al unei refulari, idee fundamentata de lucrarea La volonte de savoir [Vointa de a sti]: „la adapostul unui limbaj pe care avem grija sa-l epuram astfel incat sa nu fie numit in mod direct, sexul este asumat, si intr-un fel gonit, de un discurs care pretinde ca nu ii lasa nici obscuritate nici ragaz… Ceea ce este propriu societatilor moderne nu este faptul ca ele au lasat sexul sa ramana in umbra, ci ca ele au inclinat sa vorbeasca intotdeauna despre el, valorificandu-l ca pe un secret[3]”.

Aceeasi situatie se regaseste si in politica, in diplomatie, legislatie sau guvernare: „Secretul nu exista decat pentru a fi tradat, pentru a se trada el insusi. Fiecare epoca enunta in mod perfect tot ceea ce are mai cinic politica sa, ceea ce are mai crud sexualitatea sa, pana in punctul in care transgresiunii ii mai raman doar prea putine merite. Fiecare epoca spune tot ceea ce poate spune in functie de conditiile sale de enuntare”[4]. Cel mai mare principiu istoric al lui Foucault ar fi ca in spatele „cortinei” nu este nimic de descoperit, sau care sa nu fie deja stiut, insa ca este mult mai productiv sa fie descrisa „cortina” sau „soclul” sub care nu se afla nimic obscur, realizandu-se astfel o valorificare prin ascundere a unui continut considerat tabu. Forma expresiei, astfel, este alcatuita din enuntare si din conditia ei, „soclul” sau „cortina”.

Esentiala pentru argumentare este teza ca subiectul este o variabila, sau, mai precis, un ansamblu de variabile ale enuntului, o functie a acestuia. In lucrarea L’archelogie du savoir se arata ca subiectul este un loc, o pozitie care variaza dupa tipul enuntului iar „autorul” nu este le insusi decat una dintre aceste pozitii posibile in anumite cazuri. Foucault indica drept reprezentativa formula impersonala „se vorbeste” [on parle] ca reprezentand murmurul subiectelor posibile printre care se plaseaza el insusi.

In L’ordre du discours, Foucault trece in revista diverse proceduri de control al discursului menite sa tina „cortina” trasa asupra subiectelor considerate periculoase pentru comunicare. Primele trei sunt proceduri de excludere externe. In primul rand, interdictia ca tabu al obiectului, ritual al circumstantei sau drept privilegiat sau exclusiv al vorbitorului impunegrilei curente restrictiile cele mai puternice asupra subiectelor sexuale sau politice. Discursul este legat fundamental de dorinta si de putere, insa in sensul in care el nu doar ascunde dorinta, ci este obiect al acesteia si nu este doar o traducere a luptei si a sistemelor de dominatie, ci este obiect al luptei pentru puterea pe care vrem sa o obtinem. A doua procedura este impartirea intre ratiune si nebunie. Daca in Evul Mediu nebunul era considerat un marginal investit totusi cu puteri stranii, precum cea de a revela adevaruri ascunse sau viziuni asupra viitorului, in prezent distinctia se mentine, deoarce toate procedurile prin care ascultam discursul nebunului nu au alta functie decat cea de a mentine ruptura intre cele doua planuri. A treia procedura este distinctia intre adevarat si fals. Adevarul trece din sfera retoricului insotind discursul (la vechii greci) in cea a discursului, a enuntarii insesi prin coordonatele sensului, formei, obiectului si referintei. Mai tarziu, el trece in sfera cunoasterii empirice, sustinuta institutional si exercitand presiuni asupra celorlalte tipuri de discursuri: literar, juridic, s.a. Obiectia lui Foucault este aceea ca vedem doar adevarul in sensul sau plenar pozitiv, dar ignoram vointa de adevar ca forta de excludere. Urmeaza procedurile de control interne, care regrupeaza principii de clasificare, ordonare, distributie exercitand control asupra evenimentului, hazardului discursiv. In primul rand, comentariul mizeaza pe identitatea repetitiei. Exista discursuri care se pierd odata cu actul pronuntarii lor si discursuri care raman spuse si sunt la originea unui numar de acte de limbaj care le reiau (textele religioase, juridice, uneori stiintifice, literare). Noutatea comentariului nu sta decat in reluarea originalului, in continuarea acestuia: „el permite sa se spuna altceva decat in textul insusi, insa cu conditia ca tocmai textul sa fie spus si, intr-un fel, desavarsit”[5]. In al doilea rand, autorul mizeaza pe identitatea individualitatii, actionand ca un principiu de coerenta a discursului. In al treilea rand, disciplina are in vedere identitatea regulii, operand o limitare prin reactualizarea permanenta a regulilor. Ultimul set de proceduri de control sunt cele privitoare la producere si la receptare, postuland ca schimbul si comunicarea nu se pot realiza decat in cadrul unor mari sisteme restrictive. Prima procedura este ritualul, care impune calificarea vorbitorilor, defineste gesturile, comportamentul, circumstantele, ansamblul semnelor care trebuie sa insoteasca discursul. Apoi, societatile de discurs asigura circulatia discursului intr-un spatiu restrans. Doctrinele pun in discutie si discursul si subiectul vorbitor (erezia si ortodoxia nefiind exagerari doctrinare, ci elemente constitutive ale doctrinei); ele au rolul de alega subiectii de anumite tipuri de enuntari interzicandu-le pe celelalte. In ultimul rand actioneaza apropierea sociala a discursurilor, avand ca instrumnet de control educatia.

Aceasta trecere in revista, care nu se vrea nici exhaustiva nici fixa, nu face insa altceva decat sa confirme simptomele spaimei legate de forta redutabila a discursului, fara a oferi vreo perspectiva asupra cauzelor care fundamenteaza temerea.

Pentru a oferi o mai buna perspectiva asupra functionarii mecanismului social in procesul comunicarii si a incerca sa urcam spre originile fenomenului semnalat de Foucault, amintim cazul particular al comunicarii politice, exemplu manifest al puterii exercitate prin discurs[6]. Comunicarea politica este o forma de economie simbolica: omul politic primeste o „investitie simbolica”, promitand un contra-dar care se afla la originea acestei investitii ca virtualitate ce nu se poate obiectiva decat prin participarea la jocul discursului puterii. Pentru a incerca sa definim coordonatele puterii de manipulare a discursului, revenim la definitia nominalista a puterii data de Foucault[7]: „Aceasta nu este atat o institutie, o structura, nici o anume putere cu care unii ar fi dotati: ea este numele care se imnprumuta unei situatii strategice complexe intr-o societate data”. Aceasta situatie strategica poate fi traduse printr-un „contract de comunicare” (in sensul dat acesteia de Dan Sperber si Deirdre Wilson – La pertinence. Communciation et cognition): putem fi manipulati pentru ca acceptam benevol sa participam la jocul comunicarii. In acest sens, este suficient sa oferim exemplul audio-vizualului: pentru a-si transmite mesajul, „televiziunii” ii este de ajunsa sa fie privita iar pentru a fi privita este de ajuns ca privitorii sa creada ca exista o „intentie pertinenta” a sa, chiar daca ei prelucreaza informatia fie si pentru a o considera falsa. In acest caz, tocmai prin respingere se realizeaza validarea jocului, lasand deschisa calea de acces spre orizontul asteptarilor receptorilor.

Totusi, pentru a ne margini la a afirma puterea de manipulare a limbajului ca fiind un produs al situatiei de comunciare (ca sa amintim doar o latura evidenta a acestei puteri) inseamna a pune limbajul sub imperiul fortelor subiectului vorbitor. Revenind la conceptia lui Foucault, acesta din urma nu este decat o functie a limbajului. Situandu-ne in interiorul lantului cauzal, ne ramane asadar de determinat, pe aceste coordonate, de unde rezida puterea limbajului asupra noastra.

Raspunsul lui Foucault este ruperea de intentionalitate. La nivelul cuvintelor si al faptelor se poate crede intr-o intentionalitate prin care constiinta vizeaza ceva anume si se semnifica (in calitate de semnificanta) insa odata ce trecem la enunturi vedem ca acestea nu vizeaza nimic pentru ca nu se raporteaza la ceva, nici nu exprima un subiect, ci trimit doar la un limbaj care le da obiecte si subiecte proprii si suficiente ca variabile imanente[8].

Asadar, ne revine sa ne amintim ca in spatele cortinei nu este nimic de vazut pentru ca acolo se afla limbajul insusi. In acelasi timp, forta, sau ansamblul de forte, constituie puterea si in afara limbajului. Insa in momentul in care acest limbaj a fost asumat si pus in actiune, cand virtualitatea sa devine „realitate materiala de lucru pronuntat si scris”, limbajul „gol” se pliaza pe coordonatele fortei pentru a actiona intr-un sens sau in altul.

In fata acestei evidente, nu poate fi niciodata de ajuns sa postulam puterea a priori a limbajului, preexistenta discursului nostru si prin urmare sa ne „lasam purtati, in el si prin el, ca niste epave fericite”, nici sa subordonam total limbajul controlului nostru asumandu-ne creditul absolut pentru fortele acestuia.

In concluzie: „Dar ce este atat de periculos in faptul ca oamenii vorbesc si ca discursurile lor prolifereaza infinit? Unde este primejdia?”.

Raspunsul la care suntem condusi este ca reactia legitima in fata puterii limbajului nu este spaima de limbajul insusi, ci de felul in care se poate manifesta puterea sa asupra noastra, putere pe care noi insine o legitimam si o punem in actiune.

Bibliografie:

• Gilles Deleuze, Foucault, Editions de Minuit, 1986
• Michel Foucault, L’ordre du discours, Gallimard, 1971
• Nicolae Perpelea, Corpul comunciarii provocat, Modele sociologice ale pragmaticii expresiviste, ed. Expert, 2002