Dive in the swinging waves
Glowing pianos entangled
A Universe of keys
Let’s melt the asphalt, the bionic meters
Let’s spin words, immortal, incandescent
The music of the spheres
Hopelessly, eternally enticed Tori and Trent. ]]>
Night of the Living Skaters
Ora 23:00… zona Piata Unirii. Una… doua… trei siluete se contureaza pe trotuar, depasind masinile aflate la semafor. Una executa o intoarcere cam riscanta… se intinde pe iarba de pe marginea trotuarului. Celelalte doua siluete se opresc alaturi de ea. Moment de ingrijorare. Ii intind mainile pentru a se ridica. Un suspin de usurare. E OK. Nimic nu e rupt. Cel cazut se ridica si cu un hohot de ras isi reia pozitia fruntasa. In scurt timp, incepe sa-si faca aparitia restul plutonului. Cinci naluci… apoi zece… apoi cincisprezece… Un trecator, care s-a ferit, pe margine, lasa sa se auda: “Mai sunt multi”? Curand intrebarea lui primeste raspuns. “Haita” se apropie, treptat, de treizeci - patruzeci de persoane. Cativa insotesc “bisericutele” mai razlete si din fata se aude: “Baieti… atentie de-aici! Trotuar cu multe gropi… Vine un prag cam naspa!”. Zvonul se duce din gura in gura pana la finalul grupului.
Cineva asteapta la semafor. Cand lumina se schimba pe verde, se da semnalul de traversare: “Hai, iepurasilor, mai cu viata!”. Cativa nu apuca sa treaca. Restul grupului ramane de cealalta parte a drumului, asteptandu-i si pe restul. Odata stransi, pornesc din nou. Cativa sar peste niste stalpisori. Un slalom scurt… apoi un viraj strans. Se aude o voce: “Bai, nu mai vad nimic in fata… Bezna!”. Imediat, apare o alta silueta care aprinde o lanterna. Grupul formeaza un sir indian. Se merge dupa seful de grup, care lumineaza drumul. Pe parcurs, se mai aprind cateva lanterne…
Herastrau, Stefan cel Mare, Mihai Bravu, Muncii, Alba Iulia, Unirii, Izvor, Cismigiu, Romana, Victoriei, Herastrau. Cam asta e o “plimbare” normala. Incepe la 21:00. Se termina in jur de 24:00. Nu incercati daca sunteti incepatori. Ritmul e sustinut. Si e nevoie de ceva experienta ca sa nu va puneti pe voi in pericol, nici pe altii. Si, mai presus de orice… e COOL!
Ceea ce eu numesc “rolleri” si ei numesc “skateri” e o chestie relativ noua in Romania. Acum exista si un club al acestora, macar in Capitala.
Ii gasiti pe www.perole.ro
Si vinerea, de la ora 21:00, in Herastrau… incepe nebunia. Check it out 
RO23BPOS14207027200RON01 - donatii in lei
RO55BPOS14207027200EUR01 – donatii in euro
Leucemia – este un cancer al celulelor sangelui. Celulele din sange sunt produse in maduva osoasa, care este un tesut prezent in majoritatea oaselor. In leucemie, maduva osoasa incepe sa produca prea multe leucocite (celulele albe) si uneori acestea nu-si mai indeplinesc functiile. Aceste celule se inmultesc in continuu, cand ar fi normal sa se opreasca din acest proces. Ele pot avea o diviziune celulara mult mai rapida decat celelalte celule. In timp, aceste celule anormale ajung sa inlocuiasca celulele normale – leucocitele, hematiile si trombocitele. Leucocitele au rolul de a ajuta organismul sa lupte cu infectiile. Hematiile au rolul de a asigura o buna oxigenare la nivel celular, necesara pentru o buna functionare a organismului, iar trombocitele ajuta in oprirea sangerarilor. In momentul cand aceste celule leucemice le inlocuiesc pe cele normale, sangele nu-si mai poate indeplini functiile. Ca urmare se pot produce sangerari si echimoze (vanatai) cu usurinta, poate exista o stare de oboseala continua sau persoanele in cauza se pot imbolnavi frecvent.
]]>
Si va invit sa preluati Leapsa. Nu dau niciun nume. Daca va face placere… scrieti si dati de stire. Sa ne cunoastem ceva mai bine.
1 - Ati remarcat ca am folosit cuvantul “calitati” - deoarece nu am defecte. Curajos inceput. Cam riscant, totusi. Asta e, sunt genul de om caruia daca toti ii spun sa se culce, declara in continuare ca nu e beat, se cocota pe prima banca din parc si o tine una si buna pe a lui, asteptandu-se, desigur, ca tot restul trecatorilor sa ii dea dreptate. O fi defect?… Nah. Calitate, desigur.
2 - Jucariile din plus. Hmmm… “cineva” se plange ca nu mai are loc din cauza lor. N-ai ce face, dragul meu… Le strang de vreo 24 de ani (numarand primul an in care am dobandit suficienta luciditate incat sa-mi dau seama ca am un ursulet cu stetoscop drept best friend si tovaras de somn). Acum colectia cuprinde: Ursuletul cu pricina, un raton, marmota Albert, renul Gunther, un arici, o mata alba si una portocalie, o vacuta, un cutu, doua broaste testoase, un elan, un pinguin, o veverita, un porc mistret, un dinozaur si o chestie rotunda care-mi aminteste de reclamele la Flanco - apasata pe burta scoate un soi de ragait simpatic. In fine… sa numar si catelusul-portofel, ursuletul care zice “I luv you” si rama atarnate de geanta, zilnic. Si un Pikachu mare care-mi canta… plus unul mai mic, care chitaie la breloc. Planuiesc sa-mi iau un fotoliu gigantic - urs polar cand voi avea o casa suficient de mare. Desi toti se impotrivesc, eu il vreau. Si-l voi avea, pentru ca de obicei obtin ce doresc. Voua vi se par prea multe?… Nah. Nici vorba.
3 - Uit ca ma aflu in diverse mijloace de transport. Nu de putine ori mi s-a intamplat sa ma urc in tramvai si sa ma trezesc la vreo trei statii distanta de destinatie. Ugh… si tot aici intra inca o mea culpa “RATB-ista”. Citesc peste umarul celorlalti calatori. Daca-mi place cartea, desigur. Asta e. Sa fie un defect? … Nu prea cred. Macar nu admir pozele din “Libertatea”.
4 - Detest televiziunea. Prefer sa ma scufund in filmele mele, pe care le aleg singura, decat sa deschid televizorul si sa domneasca emisiuni imbeciloide gen “Razvan si Dani” sau tiganiile de pe ProTv, alde “State de Romania”. De cand or fi devenit tiganii modele de urmat in tara asta si manelele imn national? Culmea culmilor… mai e si filmat la Paris. Oh… trista ironie. Asadar nu-mi place televizorul. Inventie infernala pentru prostit poporul. Si nu ma sfiesc sa i-o spun oricui e dispus sa ma asculte. O fi un defect?… Nope, sir.
5 - Sunt francofila. De la abonamentul de peste un deceniu la Institutul Francez (erm… l-am intrerupt, recunosc, de cand am intrat in campul muncii… dar nu ma las eu tinuta prea mult timp departe de Mecca) pana la cultul lui Francis Cabrel, Patrik Bruel si Jean Jacques Goldman, de la sustinerea atestatului de limba franceza pe tema “muzica franceze contemporana” plecand de la un citat din Noir Desir… pana la a-mi sustine licenta in franceza si a ma saluta cu proful cu “ca va”? Recunosc ca si “Underground”-ul lui Kusturica tot dublat in franceza l-am vazut. Puteti spune ca sunt snoaba. Dar cata vreme nu se cheama “snobism de mall” ci “snobism intelectual”… eu zic ca nu e chiar un defect.
6 - Pe aceeasi tema. Daca eu cand gresesc deschid un dictionar ca sa invat si data viitoare sa nu mai calc in strachini, ma irita la culme sa-i vad pe cei din jur ca nu sunt la fel. Fraza cea mai odioasa pe care am auzit-o vreodata a fost “m-am nascut roman, ce sa mai invat la limba romana”? Mda. Am vesti pentru voi. “Scoala vietii” a fost inventata de un ratat intr-o carciuma de cartier care incerca sa justifice de ce face si el umbra Pamantului. Eu invat limba romana. Am 28 de ani si inca o mai invat. Probabil cand voi muri tot voi mai avea cate ceva de invatat. O fi asta un defect? Daca ziceti voi… Eu nu sunt de aceeasi parere.
7 - Trecand la lucruri mai neserioase. Imi place sa pap chestii bune. Foarte mult, chiar. De aceea fac sport. Instructoarea mea de AquaGym ma detesta. Nu pricepe de ce eu pot sa pap KFC si ea nu. Raspunsul e simplu: eu nu fac sport ca sa slabesc. Fac sport ca sa pot papa ce vreau. FYI: FUNCTIONEAZA (atunci cand nu mi-e prea lene ca sa mai cobor din masina). Deci, fetelor… stiti ce aveti de facut. Defectul? Ca pap KFC. Si McDonald’s. Si inghetata. Probabil ca nu-mi fac bine. Dar cui ii pasa? Doar o data traim, oameni buni, din pacate, indiferent de ce v-ar spune toti tacanitii.
8 - Revenind la filosofie. Imi place viata. Poate de asta fumez (cam mult), beau bere, joc whist, topai in cluburi, ma bestializez la concerte, calatoresc, scriu, citesc, admir, detest, respir… Pentru ca de asta traiesc. Sa fiu VIE. Sa merg pe sarma. Sa calc stramb. Uneori, sa nimeresc drumul cel bun. Asta sunt eu. Si nimic nu ma va schimba vreodata. Tratez totul cu prea multa pasiune? Nu stiu vreo alta cale. Visez cam mult? Absolut. Cel mai mare defect al meu ar fi ca ma iubesc prea mult pe mine insami. Si ca vreau sa las ceva in urma… care sa conteze. Si care sa ma depaseasca pe mine, cea care sunt acum. Cine stie? Poate ca intr-o zi voi reusi
Dupa cum am promis, incep pe aceasta cale publicarea traducerii schitei celui de-al cincilea volum al seriei “Amurg” (Stephenie Meyer). Precizez ca traducerea va fi publicata pe capitole, in functie de timpul de care dispun si ca a durat atat de mult sa pornesc acest proiect deoarece am depus eforturi pentru a obtine acordul scriitoarei in acest sens.
Fac insa urmatoarele precizari: autoarea a publicat schita acestui volum pe site-ul dumneaei, putand fi descarcata fara nicio taxa. Am acordul din partea dansei de a realiza aceasta traducere si de a o distribui liber pentru publicul larg. In lumina celor de mai sus, ORICE APARITIE atragand dupa sine PROFITURI a acestui material, in limba engleza sau in limba romana, este ILEGALA, reprezentand atat o incalcare a conditiilor impuse de catre dna Meyer precum si de catre mine. In aceeasi masura, reproducerea textului tradus pe site-uri non-profit, fara sa antreneze vreun cost pentru cei care vor dori sa o descarce pentru a o citi, este chiar incurajata.
Pentru mai multe detalii legate de povestea aparitiei acestei schite pe Internet precum si despre opinia autoarei in aceasta privinta, va invit sa vizitati site-ul oficial dedicat autoarei:
http://stepheniemeyer.com/midnightsun.html
Astept cu interes aparitia in librarii a acestui volum exceptional in varianta sa finala.
Eterna recunostinta doamnei Stephenie Meyer si fratelui dansei, Seth, pentru amabilitatea si intelegerea de care au dat dovada.
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL I
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL II
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL III
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL IV
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL V
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL VI
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL VII
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL VIII
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL IX
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL X
MIDNIGHT SUN - PARTIAL DRAFT - CAPITOLUL XI
Iata mesajul primit pe data de 04.08.2009 de la adresa: admin_Seth@stepheniemeyer.com
]]>Thank you very much for the offer–it is very generous of you to offer your time and talents.
A few other people have offered translations of Midnight Sun, and you definitely have permission to translate it. I have decided to just keep the English version on our site, because it would be difficult to include every language necessary. But, you are welcome to post it on a site or send it to a fansite, as many others have done.
Good luck, and thanks again.–Seth
Trent Reznor a anuntat recent ca turneul din SUA al trupei Nine Inch Nails va fi ultimul.
Trent Reznor declara acum ca nu a fost bine înteles si ca decizia sa nu mai plece în turnee are la baza mai multe motive, dar cel mai important este faptul ca doreste sa se concentreze mai mult asupra formatiei si posibil asupra unor proiecte non-muzicale.
“Ceea ce am vrut sa spun este ca trupa Nine Inch Nails se va opri din turnee. Am ajuns la un punct în care acest lucru mi-a invadat toate aspectele vietii mele”, a declarat Trent Reznor, pentru “Daily Enquirer”.
Cantaretul a mai adaugat în interviu ca nu doreste sa ajunga ca Gene Simmons, membru al trupei Kiss.
“Nu as vrea niciodata sa ajung ca Gene Simmons, un batranel care se machiaza ca sa ii distreze pe copii, ca un clovn care se duce la munca. În paranoia mea, mi-e frica de faptul ca daca nu te opresti la timp, devii asa”, a mai precizat Reznor.
Sursa: www.stiumuzica.ro, 15 iulie 2009
Inca o chestie, in caz ca nu stiati: Trent este in momentul de fata logodit cu Mariqueen Maandig, solista trupei “West Indian Girl”. Yay! Era si cazul! Ne bucuram pentru el din tot sufletul nostru. Insa recent, in urma unor atacuri josnice la adresa relatiei lor pe populara retea internationala Twitter, Trent s-a vazut silit sa isi inchida contul cu imensa amaraciune. Personal nu inteleg aceste reactii ordinare care l-au determinat pe artist sa se indeparteze, in acest fel, de fanii sai.
In lumina celor spuse mai sus, lansez un apel catre toti fanii NIN care se intampla sa citeasca aceste cuvinte: amintiti-va ca aveti de-a face cu o persoana reala, care a exprimat niste motive de ingrijorare pe care le-am reprodus mai sus. Poate cateva cuvinte bune din partea noastra vor reusi sa il determine sa nu renunte si poate ca noi vom mai avea sansa, pe viitor, sa asistam la un concert Nine Inch Nails.
Traiesc cu credinta ca daca fiecare isi aduce o contributie, cat de mica, vom reusi sa schimbam lumea.
Daca si voi sunteti dispusi sa renuntati o clipa la prejudecati si sa evadati putin din vietile voastre cotidiene pentru a deschide larg ochii catre interior si a realiza acest ADEVAR pe care l-am amintit mai sus, va invit sa ii scrieti cateva cuvinte prin care sa ii aratati cat de neintemeiate sunt temerile lui.
Suntem dispusi sa asteptam oricat va fi necesar. Dar nu ne luati speranta!
Linkul este acesta:
http://forum.nin.com
Ca sa va explic putin cum am ajuns acolo…
Da, recunosc, sunt vinovata. Urasc cuvantul asta pentru ca exprima inrolarea intr-o armata ideologica… dar da, dupa peste zece ani trebuie sa recunosc ca sunt “fan” Nine Inch Nails. Si constientizez faptul ca sunt plina de mandrie la acest gand. Vedeti voi, desi nu se mai poate spune ca sunt putini cei care au auzit de Trent Reznor si de felul in care a schimbat infatisarea muzicii in ultimii 20 de ani, putini pot spune insa ca rezista mai mult de 10-15 minute agresiunii fonice pe care o percep in muzica lui. Sincer, asta a fost problema cu care m-am confruntat de la bun inceput: uimirea si reactia de respingere a majoritatii oamenilor supusi pentru intaia oara experimentelor auditive ale acestei muzici pe care, pur si simplu, nu stii de unde sa o iei si nu prea o poti incadra in vreun tipar cunoscut. Ceea ce insa nu realizeaza mai nimeni este ca… TIPARUL in sine, MATRITA a peste 80% din ce aud in momentul actual pe scena mainstrem… de AICI pleaca. Poate nu si in muzica fatzelor de la Pussycat Dolls, dar nah… acolo nu e vorba propriu-zis de muzica, ci de sex vandut la kilogram. Dar revenind la problema initiala: dap, sunt “fan” Nine Inch Nails. Mi-am facut din laitmotivul cantecelor lui Trent o deviza in viata si merg cu stindardul inainte, incredintata ca a schimbat lumea mai mult decat isi pot imagina oamenii obisnuiti si ca fac parte dintr-un grup de oameni care, spre mandria mea, GANDESC si isi pun niste probleme dincolo de senzatia de moment oferita de un show de doua ore. Probabil ca sunt cea mai lipsita de culoare membra a “sectei”… dar ceilalti membri, cel putin cei pe care am avut norocul sa ii cunosc de-a lungul acestor ani, sunt absolut exceptionali. Am senzatia ca am crescut cu totii odata cu el, odata cu toti oamenii implicati in acest proiect, Nine Inch Nails, si… NE-AM MATURIZAT FRUMOS. Plecand de la gasca Mookie, legendarul - pentru unii - “hub” Dc++, un grup de fani Nine Inch Nails, Tool si A Perfect Circle cu baza in State, reunind minunatul numar de vreo 20 de “die-hard fans” de prin toate colturile lumii, care au fost atat de draguti sa primeasca printre ei o pustoaica, la vremea aceea, din Romania si sa-i trimita PRIN POSTA (deh, pe vremea aceea internetul venea la 28K/s printr-un modem care ti-o taia cand ti-era lumea mai draga, fortandu-te sa joci partide interminabile de Spider Solitaire asteptand “redial”-uri exasperante) bootleg-uri de la concertele Nine Inch Nails. Fenomenul incepuse mai demult. Probabil multi dintre voi mai au postate pe cate undeva listele acelea de bootleg-uri in baza carora faceam schimburi. Ne-au ajutat si formatiile. Pentru mine a inceput cu Pearl Jam, primii, daca nu ma insel, care au permis si au impus politica de a le permite fanilor sa INREGISTREZE concertele lor. Nu video, audio… dar a fost o revolutie. Dupa amenintarea cu procesul a lui Stonecrest, artizanul retelei de sharing Pearl Jam si cenzurarea sitului www.theskyIscrape.com, in conditiile in care statea pe un butoi cu pulbere… anuntul oficial al formatiei Pearl Jam a produs a explozie de fericire si de… inregistrari in randul fanilor. File sharing-ul, in limitele impuse de artisti, devenea LEGAL. In acest context, Trent Reznor a dus totul mult mai departe. Poate silit de imprejurari, dar cred ca mai ales din instinctul care il face sa fie mereu cu un pas inaintea vremurilor sale. Cert este ca a permis filmarea concertelor NIN… Cu rezerva restrictiilor impuse de organizatori sau de alte formatii, daca este vorba despre un line-up numeros. Ba chiar au inceput ei insisi sa filmeze aceste concerte si sa faca publice imaginile. Nu am ce spune decat ca schimbarea pluteste in aer. Si… arestati-ma… am inregistrari si ma mandresc cu ele. Ca sa fac iarasi o paralela, Trent Reznor se numara printre vizionarii in acest sens. Intr-un interviu recent m-a uimit (dar oare cand nu o face?) prin claritatea cu care realizeaza acest fenomen care se desfasoara in momentul de fata si prin faptul ca este dispus sa impuna pe piata o noua strategie de marketing. Intr-adevar, orice strop de muzica se gaseste pe net. Si este normal sa fie GRATUIT. Si, cum bine a ghicit el, viitorul financiar al unei formatii nu consta in jecmanirea fanilor, care oricum vor face cumva sa puna mana pe melodii, ci prin ideea de a le oferi ceva in PLUS. Adevarul este ca da, in clipa de fata platesc fara sa clipesc pentru “Limited edition”-ul albumelor Nine Inch Nails. Si biletul la concertul lor. Pentru ca ofera foarte mult IN PLUS. Poate conteaza si faptul ca am mai crescut putin, sau ca le sustin cauza, stiind ca acesti bani nu intra in buzunarul vreunei case de discuri ci merg direct catre ei. Iar de acolo intra in finantarea unor tineri artisti de valoare, spun eu, carora li se ofera astfel o sansa (stiti cu totii de proiectul Saul Williams, ca sa dau doar un exemplu mai recent). Asadar… daca prinde aceasta metoda de marketing revolutionara… pot spune ca am asistat la INCA UN ASPECT in care Trent Reznor a avut viziunea de a schimba lumea. Si eu am fost norocoasa sa fiu contemporana cu acest eveniment si sa particip la el.
Plecand de la aceasta scurta prezentare… va voi povesti aventura concertului in sine.
Sar peste partea mushy-mushy cu disperarea la auzul vestii, cu felul in care am calatorit de sambata dimineata din Bucuresti catre Targu Mures si duminica inapoi, sfarsita si cu gandul doar la apocaliptica destramare a formatiei trambitata prin presa.
Despre concertul in sine nu vreau sa vorbesc prea mult, pentru ca totul e dincolo de cuvinte. Ca sa ma exprim in termeni melodramatici… cel putin pentru mine experienta a fost, in termenii unui scriitor foarte popular, o convergenta a evenimentelor cosmice care sa ma aduca in acel punct, in acel moment, in primele randuri, alaturi de niste oameni plini de o forta si de o pasiune zdrobitoare. Intonand cuvant cu cuvant fiecare piesa, inganand fiecare nota, o respiratie colectiva, un strigat de eliberare, un singur suflet, un singur trup. Doresc pe aceasta cale sa le multumesc acelor cativa oameni alaturi de cale am cantat si am sarit, nu le stiu numele. Baiatul din spatele meu, alaturi de care am cantat pana la final, fetei care mi-a povestit frumusetea festivalului de la Sziget si pasiunea concertelor anterioare, grupului de pusti cu rucsacul in spinare care calatoreau prin Europa urmarind concertele. Imi pare rau ca nu am intalnit gasca de pe lastfm, grupul Nine Inch Nails Romania, care se lauda cu un banner luminos (nu l-am vazut) si, implicit, celor care au semnat, la vremea respectiva petitia pentru sosirea trupei in Romania. Au fost doua ore care pareau suspendate in atemporalitate, doua ore in care nu am facut decat o poza si un filmulet de vreun minut jumatate, pentru ca mai mult nu am putut sa privesc scena prin intermediul unui ecran de telefon mobil. Un punct in care am facut clic si in care simteam energia scurgandu-se prin fiecare celula, precum o descarcare electrica de intensitate maxima. Mai multe nu va spun… restul ramane intre mine si dl Trent Reznor
Organizarea a fost ok, Targu Mures este un oras absolut superb cu niste locuitori minunati. Si, desi ma temeam putin de situatia oarecum tensionata generata de grobienii suporteri de fotbal care s-au incaierat facand de rusine atat Romania cat si Ungaria, am constatat cu incantare ca am ajuns intr-un loc unde domnesc intelegerea si pacea, intr-o simbioza perfecta intre conationalii mei si populatia majoritar maghiara. Am intalnit numai chipuri zambitoare, oameni draguti si primitori, care au acceptat cu incantare sa ne invete cateva cuvinte in limba maghiara, melodioasa cum o stim cu totii. Asadar, multe puncte in plus pentru primire si bunavointa. Lumina sperantei pentru o convietuirea frumoasa s-a reaprins in sufletul meu pentru cateva clipe… pana sa ajung, pe drumul de intoarcere in Sighisoara, oras unde am primit un dus rece extrem de neplacut. Daca imi mai permiteti o paranteza: pentru o vizita de 30 de minute in cetate ne-am lovit de aviditatea organizatorilor de a scoate pana si ultimul banut de pe spinarea turistilor sositi la festivalul de arta medievala. Pentru o simpla plimbare pe strazile cetatii se solicita o taxa de 10 RON de persoana. Nu as fi avut nimic impotriva, daca ar fi fost o taxa permanenta. Dar avand in vedere ca am vazut in asta incercarea ca strict pe perioada festivalului sa platesc inclusiv asfaltul si piatra pe care imi tarasc picioarele pe soarele naucitor, le-am intors spatele si am plecat. In jos de cetate… o tiganie maxima. Trente atarnate pe umerase, vata de zahar, mici si carnati… un Mercedes din care duduiau manelele imprastiind trecatorii cu nesimtirea tipica a imbuibatului care, ma scuzati, se pisa pe legile noastre care ii interzic sa patrunda in acea zona cu masina. Dar, si mai grav: am incercat, fara succes, in trei randuri, sa achizitionez un amarat de langos de la tonetele stradale. De fiecare data, fara exceptie, mi s-a vorbit in ungureste cu o scarba maxima. Un singur vanzator a apelat la serviciile unui vecin, vorbitor de limba romana, pentru a se lamuri ce anume doresc. ACEST LUCRU mi se pare inadmisibil. Si venind dintr-un oras in care toleranta si buna intelegere intre persoane de etnii diferite sunt la ele acasa, adica din Targu Mures, socul reprezentat de Sighisoara mi-a ucis tot entuziasmul cu privire la festival. Rusine… Imensa pata pe obrazul nostru, al tuturor.
Din fericire, odata ajunsa acasa, am accesat situl NIN si din nou speranta pentru un viitor mai luminos si mai plin de omenie mi-a patruns in suflet. O comunitate frumoasa, internationala, infloreste in continuare acolo, ca un simplu exemplu al lucrurilor care ne fac sa devenim niste oameni mai buni, apropiindu-ne dincolo de granitele teritoriale sau culturale.
Pentru fotografii, va invit sa accesati acelasi site. Exista un album foto realizat la Targu Mures iar pe prima pagina, ieri si astazi trona fotografia Aeroportului din Targu Mures, care imi umple sufletul de mandrie si imi aduce lacrimi de emotie in ochi.
Pentru cei curiosi, acestea sunt piesele setului NIN. Un playlist desavarsit… avand in vedere ca ar fi EXTREM de greu sa alegi un numar limitat de creatii atunci cand fiecare iti vorbeste intr-un fel propriu, personal… unic.
Somewhat Damaged
Terrible Lie
Heresy
March of the Pigs
Piggy
Metal
The Collector
I’m Afraid of Americans
Burn
Gave Up
La Mer
The Fragile
Non-entity
Gone, Still
The Way Out is Through
Wish
Survivalism
Suck
The Day the World Went Away
The Hand That Feeds
Head Like a Hole
Hurt
(multumiri Tibisor pentru realizarea listei)
In incheiere…
Revin la vestea destramarii formatiei. Daca as avea puterea, as da in judecata toata presa. Fara exceptie. In revista festivalului, strategic tiparita in limba maghiara si in limba romana, orice om putea citi cateva cuvinte despre Nine Inch Nails. Trent Reznor… bla bla… cariera de invidiat… bla bla… geniu muzical… bla bla… nu doar primul concert in Romania, ci si ultimul. HOPA! Stati asa. Rewind, please. Cum adica “ultimul”?
De aici incepe isteria. Disperarea. Chagrinul. Dementa. Cum adica ULTIMA serie de concerte? E drept ca tipul si-a intitulat turneul “Wave goodbye”, chestie care a contribuit la starea de isterie generala. Dar sa citesti in presa ca gata cu Nine Inch Nails? Poate ca sunt singura, desi ma indoiesc profund, care a primit aceasta veste ca pe un pumn in plexul solar care m-a lasat fara aer…
Insa… stati asa, oameni buni. Sa se faca oarecum lumina, in pofida lipsei de responsabilitate de care a dat dovada presa avida de stiri senzationale, cu pretul sacrificarii generatiilor de fani la care nu s-au gandit NICIO CLIPA cand au vehiculat un astfel de anunt. Fuck off, jigodii fara suflet. Credeati ca vom veni mai multi la concert daca publicat enormitati de genul asta? ORICUM veneam. Pentru ca n-om fi noi foarte multi, dar la capitolul pasiune si… credinta, secta asta depaseste cu mult orice ati fi voi capabili vreodata sa intelegeti. Newsflash: Trent Reznor, la capitolul NEWS de pe situl lui, a declarat, la inceperea acestui turneu, ca simte nevoia unei PAUZE. In aprilie 2009, in acelasi interviu de 40 de minute acordat lui Kevin Rose de la Digg pe care l-am mentionat undeva, la inceputul acestui articol, Trent isi manifesta ingrijorarea cu privire la supravietuirea masinariei NIN atata vreme cat formatia, in sine, va intra intr-o PAUZA. Cuvantul se repeta. Si aici revin: oameni buni, daca sunteti fani mai noi poate nu stiti. Daca sunteti fani mai vechi, sigur insa va AMINTITI ce-a insemnat sa asteptam cate 5 ANI pana ce dl Reznor producea cate un album nou. Si nici nu e de mirare, avand in vedere stilul de a compune si de a aranja aceste piese complicate, eclectice, revolutionare. Cand disperarea si panica s-au risipit, eu, cel putin, am inceput sa vad mai clar situatia. Si de un singur lucru sunt convinsa: NIN nu va inceta sa existe. Cred insa ca se va reinventa. Si pentru asta trebuie sa ramanem cu totii uniti. Pentru ca astfel, NIMIC NU NE VA OPRI VREODATA.
Ma gandesc cat de mult se schimba perceptia noastra asupra idolilor nostri odata cu trecerea anilor. Stiu ca priveam afisul cu pricina si, cu riscul de a-mi atrage un “huo” din partea fanilor inraiti, mi se parea putin… gay. Sau foarte cosmetizat, pentru a ascunde ridurile care, sincer, imi par mai degraba o marca a mandriei pentru o formatie de un asemenea calibru cu o traditie atat de indelungata si de glorioasa.
Insa… ce pot spune despre generatia mea? Noi venim la concertul lui Moby, pentru ca este “la moda” si nu riscam niciun suras din partea cuiva… Noi mancam de la Chopstix, nu pentru ca ar fi bun, ci pentru ca mancarea chinezeasca este la moda, indiferent cat ar costa. Ne cautam prin public folosind telefonul mobil si tot concertul ni-l petrecem cu camera digitala, incercand sa capturam imagini interesante numai bune de pus pe blog. Dar cine sunteti voi sa ne acuzati de ceva? Am devenit soti, sotii, tatici, mamici, manageri, tehnocrati, facem cumparaturi la Carrefour si ne facem probleme pentru ultima revizie nefacuta la masina si pentru urmatoarea vacanta in Grecia. Tot ce ne-a ramas este sa il vedem si sa il ascultam pe Jack Black, maimutarind epoca de aur a heavy-metal-ului epic prin celebrul, pentru unii, “Tribute”. Cat de usor aluneca in ridicol ceea ce odinioara ne parea suflat cu aur. Desi… inca nu sunt foarte convinsa ca Jack ia chestiile astea chiar in spirit de caterinca. Ceva ceva… zace acolo. Asa cum zace in fiecare dintre noi, cei care ne imprimam tricouri, ne atasam steaguri de gecile de piele si ne atarnam lanturi grele la blugii negri, rosi si jegariti, oricat de spilcuiti si de domesticiti ne-ar fi silit viata sa devenim.
In schimb am apucat sa vad Motorhead. Intr-o forma de zile mari. Si este de nedescris starea de delir colectiv. Eu, cel putin, cand am auzit “Ace of spades”, am uitat de absolut tot ce se afla in jur. Era un singur glas, un vuiet colectiv, o zbatere de trupuri saltate in acelasi ritm. Asadar… multumesc, Lemmy… pentru spirit, pentru “vana”, pentru respectul fata de public si pentru faptul ca ati facut un show de zile mari, rezumat simplu de cele cateva cuvinte care spun tot: “We are Motorhead, are we play rock’n'roll”!
]]>
I am alone. One week alone. Completely alone, I have the house all for myself. Strange as it may seem, I feel somewhat a stranger in my own home. To be able to pace the halls I peace, without concern of any other being becoming disturbed by my presence is almost excruciatingly good. Pearl Jam all night. To be able to smoke my cigarette at night. Small gestures that are so flavored since I can not do them freely whenever I want to. Forbidden pieces of existence.
I decided to use this time to find myself. To find ONLY myself and to remember who the fuck I am. I decided to write some pages during those seven nights. No Anais Nin. Just plain, sheer, life.
Who am I?
Nice to meet you, strangers. I am this person who tried to become someone else. And now I am lost and I need to remember a few shortcuts to my own true being. I guess that’s how my first intervention on “Lost identity-holics Anonymous” would start like.
I don’t like the sound of the computer keyboard. I need silence and Pearl Jam. And, oh, yes, my ever lasting smokes.
I used to dream about this moment all my childhood. And now I must admit I feel a little bit scared of what I might do. I realize I have NEVER been completely alone. Will I like myself enough to become a good company for me? Will I have enough to say to fill in the blank conversation spots?…
Well, now I’m getting bored. I guess I’ve never been much of a talker.
Earlier this evening I was thinking about long-distance calls, to keep away the feeling of being alone. But now it seems such a bad idea. Why shouldn’t I use this time for myself and only for myself? Why shouldn’t I consider this time a preparation for the future life ahead of me? My own apartment, sometimes in the future. Will I survive the solitude? Will Pearl Jam and “the real me” be enough?
Excuse me, gents. Little girl’s room break.
Ok, back to sleep.
Night two.
This night is easier then the night before. Maybe it’s because I am alone and I feel the freedom within me. Right now, so you know, I am trying to get a “certain someone” out of my system. It is completely normal, at this age. Although I come from a long line of breakups and heartbreaks, this seemed to hurt a little bit more. Maybe that is why I am complaining just a notch more then usual.
When it will all pass, it will be like the suffering from the cold I had the last two weeks. Intense while I was sick, and almost forgotten and meaningless once the nose stops bleeding through and the cough stops ravaging my lungs. Sentimental wreck. Yup, that’s me, ladies and gentlemen. An’ an endless nest of pesky germs and all sorts of fluids funny-smellin’, whoo-ya!
You know, he asked me what I really wanted: freedom to do whatever I wanted – or someone to care about me. And the fool didn’t already know the answer. Can’t I have them both? Do I ask too much?
I wonder if anyone would be invited now to share this space with me, If I would bare his presence in my sanctuary.
… Erm… Nope, I don’t think so. I never really appreciated people invading my temple. Because this chair is my temple.
I am already thinking about another cigarette. And what if I don’t smoke? What if I would just decide, out of the blue, to stop smoking? Would that make a difference in who I am? Everyone seems to know me as the chick who can smoke a 20-pack in half an hour. Then again, “everybody” isn’t here to witness this blessed solitude I am going through.
10 years ago, I remember I was in the car, with my parents, and I was having one of my “episodes” of crying out loud, in fury: “I WILL move someplace alone!”. And my mum just turned and said, smiling: ”And when do you intend to move alone, young lady?”. And I answered: ”When I will be 18 so I can get rid of you once and for all”. Then she kept on smiling, but getting a little more serious she said: ”Do you think you will manage without us?”.
10 years later , and I am still asking myself this question. I found myself in many situations being completely helpless. Unable to use the supermarket to buy food, or not even knowing what is the price for the bus ticket I didn’t use in so long.
Actually, starting 6 years ago, I became a “taxi-person”, to be politically correct. I LOVE taxis. I am addicted to taxis. Maybe that is why I never managed to have a boyfriend with a car. That is one of my biggest reasons to be unhappy. I never had a boyfriend with a car. It seems only natural that when the first one who had a car crossed my path, I ended up thinking that he was the man I wished to spend the rest of my life with and the man who I wanted to be the father of my children.
But time passed by. And that summer vacation is long gone now. So is my desire to have children with some fellow with a car. I guess good sperm doesn’t come out of the way you handle a steering wheel.
Did I ever really loved someone? Maybe. For real? I guess I’ll never know. But I’ll tell you one thing, my insomniac friends: if love is to be measured by the buckets full of tears you spend on a person, then, yeah, I must be blessed with a thousand fucking true loves of my life. I am practically soaked.
Maybe I am just addicted to someone holding me in his arms when I sleep.
God, I need that cigarette. Whenever I think about that I need a cigarette. Must be the post-sex syndrome. My archetype would turn to the corner of the bed and I would say in a smile, sweeping the sweat off my forehead: ”I need a cigarette”. And he would laugh – with his semi-fake laughter – and I would light a cigarette and he would ask me for one too, although he wouldn’t smoke, and anyways he would always put it off after inhaling twice. What a waste of my cigarettes. Cold as a snake. Hot as lava. Nasty combination.
My most notable ex at least would hold me like a baby all the time. In five years, I can now remember as the best moments we had those when he was holding me. I was… just right to put my head under his armpit. And he would never complain. He would just hold me and we would sleep so nicely together. I loved to sleep with him. That is why I would somehow always return to his chamber, to his bed. I spent two months of my life with my head on his armpit. In the bus, in his friend’s houses, on the terrace… I was the image of love itself. Until his breath became stinky and I couldn’t stand his touch anymore. Not his but… the touch of the alcohol inside him.
And men are like animals. They can smell fear or disgust towards them. The first slap came as a mistake. The second came as a punishment. The third was already a habit. By the time I reached 20-something, I was long gone. And I realized I had never really loved him and I wanted to be alone.
And now I am alone in my home. Thinking about hurricanes past, speaking of snakes and dreams and sometimes nightmares that are better left untouched. Hiding behind memories to deny that I loved every cold snake. Yes, I did. I don’t know why. Maybe I am addicted to suffering. But don’t worry. In a while you will become all a “maybe”. Or did you think any of you were unique?
No my dearest dears, nobody but me is “unique” in my universe, in my playground. No longer a player, I invite each of you to quit the game. Let me play Solitaire.
I like what I wrote so far, the “solitaire” idea came as a real surprise. I guess all it takes is a little warming-up.
I read the other day a mushy book about love. Sometimes I wanted to believe it, other times I felt like laughing at it. But I realized that I am a romantic. And most of the time a fool. And more then most of a time, I make a fool of myself because of it. Oh well… nobody’s perfect. But sometimes I get good ideas. And no one to blame for them aside from the snake skins. Wonder why they always seems so attractive and why they always produce more pages then the real life.
The thought of the cigarette is back.
I need to finish here. I feel the writing gift leaving me. No more great ideas tonight. And more………………………… Pearl Jam. Blessed be!
Night three.
This is the night I die. My heart hurts. Physically. I am afraid to close my eyes because it could stop while I am sleeping. At least I wish I could dream of you when I am passing through. A dream of you smiling and holding me tight in your arms. But all I can see is darkness and emptiness and… loss. Desolation.
Another drink. Some juice and a little extra. I wish I could drink ink, and die like the Lover on The Pillow Book.
I am the product of cheap romance on TV. Cursed Greenaway. Cursed Pillow Book.
This is my own Pillow Book. Solitude creeping in, another sleepless night, another car crash in the middle of my universe.
I am dying tonight, my love. And I am innocent; know this as I pass into non-being.
Goodbye to all my loved ones… which are so few. Goodbye dear mother, who loves me more then anything. I am so sorry to do this for you, but unknown are the ways of the Lord. Your child flew away from home. Your child did what she was bound to do at some point: gave her heart and soul to a man. A man whom she was supposed to love more then the entire universe. Your child must disappear tonight.
Goodbye my father. I know you wronged once, but I could feel your SOLITUDE inside, just as you could feel mine.
You couldn’t understand my HUNGER for life. It was just my way of trying to keep out this moment. But I always knew, somehow, that it would come. That all had to end.
I never tied myself to anything on this world. To nothing, not even to you. Just like my long passed friend, God rest his sweet soul. He was an angel in a world of devils. He didn’t find his place amongst the human beings.
Goodbye grand-parents who nursed me and loved me. I am sorry you never got to see and hold your grand-grand children.
I am sorry I killed two inside of me, it’s my sin that none of you know. The sin I was repenting for all this time, the sin that never allowed me to be happy. I am a sinner. But do not worry, I know the Grace of God is larger then what we imagine. Even my hell will be sweater knowing that you all shall be in Heaven, watching over this poor sinner soul.
And you, my love… I have been searching for you my whole life, my image, my mirror, my double, my avatar. Until I found you and we spent a few precious moments together. You are like me, untouched by life, a sinner and a saint.
My gift to you was a heart when you thought you had none. Forgive me for the pain I caused you. Maybe I was wrong to give you this gift. It’s a gift that might, at times, resemble a curse. But I am sure now that at some point in your precious life, you will be able now to feel the blessing of your lover’s soul next to yours, just as I felt blessed being next to you.
And I am sorry it took me so long to realize that you were the one, and I didn’t know how to thank you for what you gave to me, for the feeling of belonging.
You were right, THAT night was the night I would never forget. THAT night I felt you were a part of me as I was a part of you. And you didn’t feel my tears struggling to touch the air, the tears of the thought that was the commanding line in all that was and all that was to come: YOU WILL BE THE DEATH OF ME.
Like poison running through my veins, taking away the last drop of life I had within me.
Thank you for that night, you made me feel pure and alive again. Thank you from the bottom of my heart for offering me something that I never thought was going to happen to me: HAPPYNESS.
I told you I didn’t know how to be happy. That is because I always carried the curse inside me, the curse of my sins. And I shouldn’t have judged you, because I have my share of heavy burdens to carry. Forgive me, for all the wasted moments, for all the silence I put between us. Forgive me for not sharing with you the whole lightness and freedom you gave me. Forgive me for not forgiving you.
All this pain must end tonight. This blood must be spilled. I must face the fear and chase it away. I am to die tonight.
Please, God, forgive me. Forgive me for this cursed love. Forgive me for not being able to complete your plan. Forgive me for not seeing when you put him on my path. Forgive me for not reaching his heart on time to avoid disaster. Forgive me for trusting that the truth is stronger then the lies. Forgive me for believing he is stronger then he is. He… he is just a human being. And I made him suffer.
Please, my love, don’t suffer now. You are never to know what I am going through. I was so unfair to put this on your shoulders. I did this to myself. FREE-WILL.
I shouldn’t have touched you. I should have walked away when I saw the light that was within you. But I was drawn like a moth to the flame. You were everything I ever waited for. Forgive me; I never could believe the words you told me. I always looked beyond them. And I was someone as lonely as I was, with a soul so bright that it blinded me. Someone so misled and lost and… beautiful. Someone whose soul was made to receive mine. Someone who would wait for me.
I am sorry if I am wrong. If I am still blind.
“I know that I am born and I know that I’ll die / The in-between is life”
Pearl Jam, “I am mine”.
Night one thousand ninety nine.
Hello, dark night.
So strange to look back upon those words.
I wonder why the hell I wrote in English. Oh, I remember: I was publishing on myspace. Had quite a few fans, also. I guess people are lonelier in English-speaking countries.
You know what’s the worst part of them all? To write something 10 years ago then to turn back and try to figure out what was the cause.
Hell…
I am alive and well. And no, I haven’t quit smoking. Still Pearl Jam is nice to hear. But now I moved to Nine Inch Nails, although Trent left my dreams a while ago. I am to see him in a few days; I just heard it’s his last concert for a while. And it’s in my country.
So… nobody died that night.
I curse a lot more now. And I laugh a lot less. I found my real soul mate, without Romeo and Juliet scenes, without drama…
And I no longer live alone.
Something remains the same: the secret universe. It’s still there. It won’t leave me. And I hope it doesn’t, for otherwise I will have nothing to lie to you about on night eleven hundred.
]]>
Mais peut-etre cette institution et ce desir ne sont’ils pas autre chose que duex repliques opposees a une meme inquietude: inquietude a l’egard de ce qu’est le discours dans sa realite materielle de chose prononcee ou ecrite; inquietude a l’egard de cette existence transitoire vouee a s’effacer sans doute, mais selon une duree qui ne nous appartient pas; inquietude a sentir sous cette activite, pourtant quotidienne et grise, des pouvoirs et des dangers qu’on imagine mal; inquietude a soupconner des luttes, des victoires, des blessures, des dominations, des servitudes, a travers tant de mots dont l’usage depuis si longtemps a reduit les asperites”.
Mais qu’y a-t-il donc de si perilleux dans le fait que les gens parlent et que leurs discours indefiniment proliferent? Ou donc est le danger?[1]”.
„Dorinta spune: ‚Nu as vrea sa fiu nevoita sa intru eu insami in aceasta ordine periculoasa a discursului; nu as vrea sa am de-a face cu el in ce are are el transant si decisiv; as vrea sa existe imprejurul meu precum o transparenta calma, profunda, nedefinit deschisa, unde altii ar raspunde asteptarii mele, si de unde adevarurile, unul cate unul, s-ar ridica; n-as avea decat sa ma las dusa, in el si prin el, ca o epava fericita’. Iar institutia raspunde: ‚N-ai de ce sa te temi sa incepi, noi toti suntem aici pentru a-ti arata ca discursul este ordonat de legi; ca veghem de multa vreme asupra aparitiei sale; ca i s-a facut un loc, care il onoreaza dar il dezarmeaza; si ca, daca i se intampla sa dobandeasca vreo putere, de la noi, si numai de la noi, ii vine aceasta putere’.
Dar poate ca aceasta instituie si aceasta dorinta nu sunt altceva decat doua replici opuse ale aceleiasi nelinisti: neliniste la adresa a ceeac e este discursul in realitatea sa materiala de lucru pronuntat sau scris; neliniste cu privire la aceasta existenta tranzitorie menita ca, fara indoiala, sa se stearga, dar conform unei durate care nu me apartine; neliniste de a simti sub aceasta acitvitate, totusi cotidiana si terna, puteri si pericole pe care cu greu ni le imaginam; neliniste de a suspecta lupte, victorii, rani, dominatii, servictudini, prin atat de multe cuvinte al caror uzaj de atat de multa vreme si-a redus asperitatile”.
Dar ce este totusi atat de periculos in faptul ca oamenii vorbesc si ca discursurile lor prolifereaza indefinit? Unde este pericolul?”. [traducere libera].
Gilles Deleuze[2], comentandu-l pe Foucault, arata faptul ca ideea fundamentala a acestuia este cea potrivit careia enunturile nu sunt niciodata ascunse, si totusi nu sunt direct lizibile sau dicibile. Daca admitem ipoteza contrarie, s-ar putea junge la concluzia ca anumite tipuri de enunturi sunt adesea ascunse, ca ar fi obiectul unei deghizari, al unei represiuni sau al unei refulari, idee fundamentata de lucrarea La volonte de savoir [Vointa de a sti]: „la adapostul unui limbaj pe care avem grija sa-l epuram astfel incat sa nu fie numit in mod direct, sexul este asumat, si intr-un fel gonit, de un discurs care pretinde ca nu ii lasa nici obscuritate nici ragaz… Ceea ce este propriu societatilor moderne nu este faptul ca ele au lasat sexul sa ramana in umbra, ci ca ele au inclinat sa vorbeasca intotdeauna despre el, valorificandu-l ca pe un secret[3]”.
Aceeasi situatie se regaseste si in politica, in diplomatie, legislatie sau guvernare: „Secretul nu exista decat pentru a fi tradat, pentru a se trada el insusi. Fiecare epoca enunta in mod perfect tot ceea ce are mai cinic politica sa, ceea ce are mai crud sexualitatea sa, pana in punctul in care transgresiunii ii mai raman doar prea putine merite. Fiecare epoca spune tot ceea ce poate spune in functie de conditiile sale de enuntare”[4]. Cel mai mare principiu istoric al lui Foucault ar fi ca in spatele „cortinei” nu este nimic de descoperit, sau care sa nu fie deja stiut, insa ca este mult mai productiv sa fie descrisa „cortina” sau „soclul” sub care nu se afla nimic obscur, realizandu-se astfel o valorificare prin ascundere a unui continut considerat tabu. Forma expresiei, astfel, este alcatuita din enuntare si din conditia ei, „soclul” sau „cortina”.
Esentiala pentru argumentare este teza ca subiectul este o variabila, sau, mai precis, un ansamblu de variabile ale enuntului, o functie a acestuia. In lucrarea L’archelogie du savoir se arata ca subiectul este un loc, o pozitie care variaza dupa tipul enuntului iar „autorul” nu este le insusi decat una dintre aceste pozitii posibile in anumite cazuri. Foucault indica drept reprezentativa formula impersonala „se vorbeste” [on parle] ca reprezentand murmurul subiectelor posibile printre care se plaseaza el insusi.
In L’ordre du discours, Foucault trece in revista diverse proceduri de control al discursului menite sa tina „cortina” trasa asupra subiectelor considerate periculoase pentru comunicare. Primele trei sunt proceduri de excludere externe. In primul rand, interdictia ca tabu al obiectului, ritual al circumstantei sau drept privilegiat sau exclusiv al vorbitorului impunegrilei curente restrictiile cele mai puternice asupra subiectelor sexuale sau politice. Discursul este legat fundamental de dorinta si de putere, insa in sensul in care el nu doar ascunde dorinta, ci este obiect al acesteia si nu este doar o traducere a luptei si a sistemelor de dominatie, ci este obiect al luptei pentru puterea pe care vrem sa o obtinem. A doua procedura este impartirea intre ratiune si nebunie. Daca in Evul Mediu nebunul era considerat un marginal investit totusi cu puteri stranii, precum cea de a revela adevaruri ascunse sau viziuni asupra viitorului, in prezent distinctia se mentine, deoarce toate procedurile prin care ascultam discursul nebunului nu au alta functie decat cea de a mentine ruptura intre cele doua planuri. A treia procedura este distinctia intre adevarat si fals. Adevarul trece din sfera retoricului insotind discursul (la vechii greci) in cea a discursului, a enuntarii insesi prin coordonatele sensului, formei, obiectului si referintei. Mai tarziu, el trece in sfera cunoasterii empirice, sustinuta institutional si exercitand presiuni asupra celorlalte tipuri de discursuri: literar, juridic, s.a. Obiectia lui Foucault este aceea ca vedem doar adevarul in sensul sau plenar pozitiv, dar ignoram vointa de adevar ca forta de excludere. Urmeaza procedurile de control interne, care regrupeaza principii de clasificare, ordonare, distributie exercitand control asupra evenimentului, hazardului discursiv. In primul rand, comentariul mizeaza pe identitatea repetitiei. Exista discursuri care se pierd odata cu actul pronuntarii lor si discursuri care raman spuse si sunt la originea unui numar de acte de limbaj care le reiau (textele religioase, juridice, uneori stiintifice, literare). Noutatea comentariului nu sta decat in reluarea originalului, in continuarea acestuia: „el permite sa se spuna altceva decat in textul insusi, insa cu conditia ca tocmai textul sa fie spus si, intr-un fel, desavarsit”[5]. In al doilea rand, autorul mizeaza pe identitatea individualitatii, actionand ca un principiu de coerenta a discursului. In al treilea rand, disciplina are in vedere identitatea regulii, operand o limitare prin reactualizarea permanenta a regulilor. Ultimul set de proceduri de control sunt cele privitoare la producere si la receptare, postuland ca schimbul si comunicarea nu se pot realiza decat in cadrul unor mari sisteme restrictive. Prima procedura este ritualul, care impune calificarea vorbitorilor, defineste gesturile, comportamentul, circumstantele, ansamblul semnelor care trebuie sa insoteasca discursul. Apoi, societatile de discurs asigura circulatia discursului intr-un spatiu restrans. Doctrinele pun in discutie si discursul si subiectul vorbitor (erezia si ortodoxia nefiind exagerari doctrinare, ci elemente constitutive ale doctrinei); ele au rolul de alega subiectii de anumite tipuri de enuntari interzicandu-le pe celelalte. In ultimul rand actioneaza apropierea sociala a discursurilor, avand ca instrumnet de control educatia.
Aceasta trecere in revista, care nu se vrea nici exhaustiva nici fixa, nu face insa altceva decat sa confirme simptomele spaimei legate de forta redutabila a discursului, fara a oferi vreo perspectiva asupra cauzelor care fundamenteaza temerea.
Pentru a oferi o mai buna perspectiva asupra functionarii mecanismului social in procesul comunicarii si a incerca sa urcam spre originile fenomenului semnalat de Foucault, amintim cazul particular al comunicarii politice, exemplu manifest al puterii exercitate prin discurs[6]. Comunicarea politica este o forma de economie simbolica: omul politic primeste o „investitie simbolica”, promitand un contra-dar care se afla la originea acestei investitii ca virtualitate ce nu se poate obiectiva decat prin participarea la jocul discursului puterii. Pentru a incerca sa definim coordonatele puterii de manipulare a discursului, revenim la definitia nominalista a puterii data de Foucault[7]: „Aceasta nu este atat o institutie, o structura, nici o anume putere cu care unii ar fi dotati: ea este numele care se imnprumuta unei situatii strategice complexe intr-o societate data”. Aceasta situatie strategica poate fi traduse printr-un „contract de comunicare” (in sensul dat acesteia de Dan Sperber si Deirdre Wilson – La pertinence. Communciation et cognition): putem fi manipulati pentru ca acceptam benevol sa participam la jocul comunicarii. In acest sens, este suficient sa oferim exemplul audio-vizualului: pentru a-si transmite mesajul, „televiziunii” ii este de ajunsa sa fie privita iar pentru a fi privita este de ajuns ca privitorii sa creada ca exista o „intentie pertinenta” a sa, chiar daca ei prelucreaza informatia fie si pentru a o considera falsa. In acest caz, tocmai prin respingere se realizeaza validarea jocului, lasand deschisa calea de acces spre orizontul asteptarilor receptorilor.
Totusi, pentru a ne margini la a afirma puterea de manipulare a limbajului ca fiind un produs al situatiei de comunciare (ca sa amintim doar o latura evidenta a acestei puteri) inseamna a pune limbajul sub imperiul fortelor subiectului vorbitor. Revenind la conceptia lui Foucault, acesta din urma nu este decat o functie a limbajului. Situandu-ne in interiorul lantului cauzal, ne ramane asadar de determinat, pe aceste coordonate, de unde rezida puterea limbajului asupra noastra.
Raspunsul lui Foucault este ruperea de intentionalitate. La nivelul cuvintelor si al faptelor se poate crede intr-o intentionalitate prin care constiinta vizeaza ceva anume si se semnifica (in calitate de semnificanta) insa odata ce trecem la enunturi vedem ca acestea nu vizeaza nimic pentru ca nu se raporteaza la ceva, nici nu exprima un subiect, ci trimit doar la un limbaj care le da obiecte si subiecte proprii si suficiente ca variabile imanente[8].
Asadar, ne revine sa ne amintim ca in spatele cortinei nu este nimic de vazut pentru ca acolo se afla limbajul insusi. In acelasi timp, forta, sau ansamblul de forte, constituie puterea si in afara limbajului. Insa in momentul in care acest limbaj a fost asumat si pus in actiune, cand virtualitatea sa devine „realitate materiala de lucru pronuntat si scris”, limbajul „gol” se pliaza pe coordonatele fortei pentru a actiona intr-un sens sau in altul.
In fata acestei evidente, nu poate fi niciodata de ajuns sa postulam puterea a priori a limbajului, preexistenta discursului nostru si prin urmare sa ne „lasam purtati, in el si prin el, ca niste epave fericite”, nici sa subordonam total limbajul controlului nostru asumandu-ne creditul absolut pentru fortele acestuia.
In concluzie: „Dar ce este atat de periculos in faptul ca oamenii vorbesc si ca discursurile lor prolifereaza infinit? Unde este primejdia?”.
Raspunsul la care suntem condusi este ca reactia legitima in fata puterii limbajului nu este spaima de limbajul insusi, ci de felul in care se poate manifesta puterea sa asupra noastra, putere pe care noi insine o legitimam si o punem in actiune.
Bibliografie:
- Gilles Deleuze, Foucault, Editions de Minuit, 1986
- Michel Foucault, L’ordre du discours, Gallimard, 1971
- Nicolae Perpelea, Corpul comunciarii provocat, Modele sociologice ale pragmaticii expresiviste, ed. Expert, 2002
[1] Foucault, p. 9-10
[2] Deleuze, Foucault, 1986
[3] “Sous le couvert d’un langage qu’on prend soin d’epurer de maniere qu’il n’y soit plus nomme directement, le sexe est pris en charge, et comme tranque, par un discours qui pretend ne lui laisser ni obscurite ni repit… Ce qui est propre aux societes modernes, ce n’est pas qu’elles aient voue le sexe a rester dans l’ombre, c’est qu’elles se soient vouees a en parler toujours, en le faisant valoir comme le secret » (Foucault, cf. Deleuze, p.61).
[4] “Le secret n’existe que pour etre trahi, se trahir lui-meme. Chaque epoque dit tout ce qu’elle peut dire en fonction de ses conditions d’enonce » (Deleuze, p.61).
[5] “Il permet bien de dire autre chose que le texte meme, mais a la condition que ce soit le texte meme qui soit dit et en quelque sorte accompli” (Foucault, p.27-28).
[6] Perpelea, Corpul comunicarii provocat, Modele sociologice ale pragmaticii expresiviste.
[7] Foucault, La volonte de savoir, Gallimard 1976 cf. Perpelea
[8] Deleuze, p.116