Varianta “verde-n fata”.

Ma doare maseaua, valeleu.
Si spatele ma-nteapa rau.
Pe scaun stau cam cocosata
Spatarul e de vina, bata-l sa-l bata!

Parca mi-e pofta de-un laptic
Cu zahar, dar numai un pic.
Afara ploua si nu pot iesi
De plictiseala, as dormi.

Varianta “ars poetica”.

Durere, ploaia poarta numele tau
Te-ai insinuat in creierul meu
Dintr-o crevasa sapata in os
Ma strapungi languros
Niciodata prea repede,
niciodata prea incet
Doar atat cat sa-mi reamintesti
de a ta scrijelitoare povara
Ploaia aduce miros
de mucegai de vara
macinand os pe os
preschimband tesutul cartilaginos
in praf matasos
Picioarele-mi sunt de prisos
Parca-s sudata de spatar
ca batranul pescar
inghitit de apele marii
pe jiltul sau din piatra rece
asteptand ca viata sa-i sece.
Departe de durere, departe de ploi
Departe de nevoi
Dar, cand lespedea spalata va fi
de spuma de lapte a marii
Soarele norii ii va desparti
Si marea translucida
Se va rasuci
Se va linisti…
Dulceata luminii
amarul sarii-l va inlocui
Un strop, nu prea mult
Pentru nu a schimba echilibrul
balantei lumii.
Iubire marina
Iubire senina
Abia te lasi ghicita din imbratisare
Intre stropul de ploaie si raza de soare
Marea e blanda acum
cat cerul inca lacrimeaza
In patul lor de apa, sirenele viseaza…

P.S. Daca va imaginati si ca poetii sunt “originali”… forget it! Acum ascult Alice in Chains si, daca stiti ritmurile sincopate care-i plac atat de mult lui Jerry Cantrell… Oh well…

Precizez ca asta e replica la “Anatomia unui sentiment 1″.

Varianta “verde-n fata”.

Mai femeie, vino-ti in fire
Ce-o iei ca pe-o nenorocire?
Era murdar geamul, ca nu l-ai spalat
De aia de moaca ta te-ai speriat.

Ca fiica de nabab nu esti
Nu-ti umpli burta cu povesti.
Si daca o iei iar pe ulei,
Inchide ochii si viseaza cat vrei.

Varianta “ars poetica”.

De-atatea temeri, privirea i s-a-ntunecat
Inchisa in al sau palat
Printesa adevarul l-a uitat…

Spune-mi, oglinda, oglinjoara,
Cine-i cea mai trista domnita din tara?

Daca ochii ii vei inchide
O lume intreaga vei deschide
O imparatie fara asemanare
Un taram magic numit Cugetare
Sufletul e netarmuit
In el ti-e chipul vesnic oglindit
Cu pleoapele stranse
Fara ganduri ascunse

Pentru ca-n orice fetita
Se afla o printesa
Si orice clipa
Cuprinde-n sine vesnicia
Si-n fiecare blestem
Salasluieste o binecuvantare
Si din fiecare sarut
O viata noua rasare

In fiecare dimineata
Noaptea ureaza ziua buna zilei
Si-n fiecare seara
Ziua ureaza noapte buna noptii
Si desi nu se-mpreuneaza niciodata
Drumul lor e scris sa se intalneasca
Fie si doar pentru o clipa
Repetata in eternitate
Cand ziua devine noapte
Si noaptea devine zi
Si totul e gri

Printesa, trebuie sa stii…

Dar poate, oglindita-n sticla rece,
Tristetea ta uitarea a chemat
Si atunci tu… ai uitat

Cum ziua e noapte si noaptea e zi,
Cum cea mai calda culoare e gri,
Cum singurul raspuns, singura oglindire
Se cheama, simplu: Amintire.

Oglinda, oglinjoara,
Spune-mi…
Cum fac amintirile sa rasara?

Printesa, ca sa-ti amintesti…
Mai intai trebuie sa traiesti.

Apai… avand in vedere ca la moda e sa te iei dupa ce-i place publicului… Tema poeziilor nu o pot schimba. Pur si simplu, daca nu ma inspir din temerile mele existentiale, nu prea mai am despre ce scrie. Dar am sa incerc sa compun in stil “populist”, cu rima, convinsa ca asa o sa fiu mai bine inteleasa si o sa am mai mult succes. Ia sa vedem ce iese:

Varianta “verde-n fata”.

Intr-o dimineata gri
Rasunau voci de copii
Si pe geam capul am scos
Norii negri sa-i descos.

Pac-pac.

Asta cu “pac-pac” e un citat din clasici in viata. Si cacofonia din prima strofa. Ei, ce ziceti? Suna bine, la naiba, nu-i asa?

Asa ca mototolesc foaia virtuala pe care am compus prima varianta a poemului, pentru ca suna naspa, fratie.

Daca sunteti multumiti de varianta de mai sus, va rog sa nu va obositi cu ciorna asta imbecila.

Varianta “ars poetica”.

Pic pic norii negri ii despic
La geam bate dimineata
Aduce ploaia si ceata si viata

In curte, glasuri cristaline de copii
Dumnezeule, de n-ar mai fi…

De dupa gratii geamul ma scruteaza
Cu ochi reci ma cerceteaza

Crapaturile sticlei, o panza de paianjen incurcata
pe fata mea reflectata

Imagine inversa
Iluzie perversa
Adulmecandu-mi tristetea,
In colt pandeste batranetea

Dispari, oglinda mincinoasa!
Fa-ma iarasi frumoasa!
Desfa itele decrepite
Fa-mi din nou sufletul sa palpite
Umple-mi venele de seva calda
Reda-mi rochia dalba…

Opriti timpul pe loc
Nu mai pot sa respir deloc
Mai dati-mi clipe de iubit
Sufletul mi-a ramas nelumit
Mai am cuvinte de tors
Lacrimi de sters…

Doamne, fa-ma iar mireasa
Plutind in valuri de matase
Impreunata cu cerul luminos al verii
Toamna sa ma dea uitarii…

In inima imi ticaie un ceas
Necrutator
Cat timp mi-a mai ramas?
Neindestulator

Ah, cat iubesc viata! Si viata ma zdrobeste…
Dar nu ma las calcata in picioare crestineste!
In iad sa pier, de flacari mistuita!
Le-as indura neclintita
La capatai, fara lumina
Moartea poate sa vina!
Ingropati-ma in mormant nesfintit!
Dar mai lasati-mi vreme de trait…

Oricum… asta e prima pagina din “Romanul anonim”.

Crezi ca e posibil sa iubesti un suflet? Rupt de realitate, tesut din fibrele fine ale visurilor, pe panza alba a vietii, o picatura de culoare care se intinde… pana ce devine de necuprins. Samanta pacatului e sadita adanc in suflet, fara cale de intoarcere.

Ochii tai luminosi… O privire de sus, patrunzatoare, un fulger acuzator scoborandu-se navalnic spre pamant, catre mine, mica, strivita, pazindu-mi chipul cu maini tremurande… Si fulgerul se tot apropie, intr-o fractiune de secunda… Pana se opreste. La un milimetru de ochii mei caprui, aruncand mii de sageti ascutite, sclipind printre stropii de ploaie.

Un strop de apa tulbure, razlet, picurand de pe lama ascutita care atarna deasupra capului meu. Un mic triunghi, atat de frumos, argintiu si letal… ca ochii tai, care ma strivesc in continuare de sus.

Sunt sub calcaiul zeilor, la o bataie de inima de a pieri strivita.

Cu toate astea, de ce imi vorbesti in continuare?

Opreste-te, te aud! Te aud. Cu fiecare rasuflare, te aud. Doar tu vorbesti pe graiul meu, doar tu intelegi. Dar vezi tu, te-am urcat pe un piedestal… si nu te mai pot ajunge.

Cu fiecare bataie de inima, ma indepartez de tine.

E inca o dimineata, cand ma trezesc ca in uterul mamei, in pozitia bizara de fetus, cu bratele in jurul genunchilor. Straniu, nu mi-e frig. Ceva moale si cald ma inconjoara. Hm… Ma asteptam ca lichidul amniotic sa fie negru. Evident, aici nu poate patrunde lumina. Nici n-ar avea cum. Pe unde… Am ochi. Am… privire. Dar la ce-i buna privirea, atunci cand nu o poti folosi? Nu percep nimic din ce ma inconjoara, stiu doar ce simt. Furnicaturile de brate, pielea catifelata a genunchilor. Ne-am nascut pentru a muri.

Oare de ce m-a dus gandul acolo? “Ochii mintii”. Nu le vad rostul. Totusi, clipesc. Nu pot sa o neg. Simt genele strangandu-se, atingand pleoapele inferioare, pielea incretindu-se deasupra globilor oculari. Clipesc. Si sigur nu cu ochii mintii. Si in jur totul, in loc sa fie negru, e… alb. Alb-galbui, ca laptele mamei. Aceasta sa fie moartea? O scufundare in uterul primordial?

Scandalos. Nu ma simt ca in pantecul mamei. Ar fi impotriva naturii. Cu toate acestea, ceea ce simt e o prezenta paterna. O energie masculina care rasare din peretii moi ai custii mele lichide. Cum stiu asta? E greu de explicat. Poate pentru ca acum nu celulele cenusii isi fac treaba, ci atriile si ventriculele imi vorbesc. Tum-tum, tum-tum… ca in “Closer”. In rasucierea lenta a acelor unui ceasornic, energia paterna… sursa vietii. Lichidul alb-galbui care poate ca nu e lapte, ci lichid seminal. Si-mi acopera narile, nu ma lasa sa respir. Imi invaluieste ochii si nu lasa intunericul sa patrunda pana la ei. Si, dincolo de toate acestea…

Glasul tau. “Trezeste-te”. Si privirea… Acea privire patrunzatoare, de otel.

Si iata-ma din nou. Fulgerul. Apasarea. Sagetile. Milisecunda fatala. Timpul inghetat. Poezia tacerii. Eu, chircita, cu mainile strangandu-mi strans genunchii, dar cu privirea atintita in sus… Deoarece doar asa, acolo, in acea secunda fatala, intalnesc cautatura ta necrutatoare.

Am invatat ca doar cand ma doare imi raspunzi. Ca doar cand plang imi trimiti drept mangaiere adeierea vantului. Poate daca nu respir, nu rasuflu, nu expir… nu va trece clipa…

Fuck, am clipit. Dintr-o data, totul capata din nou contur in jurul meu. Ecranul telefonului, care bazaie insistent in mana mea. Lumea care isi taraste pasii tremuratori pe trotuar, masinile furioase care musca din asfalt, zumzaitul reclamelor luminoase, vocea vanzatorului de ziare… intersectia de la Romana.

Si eu. Peste drum de tine. Cu inima batandu-mi rapid, de parca in piept mi s-ar zbate un stol de randunele.

Privesc, clipind in continuare, de parca as incerca sa alung un vis urat de pe ploape, dar clipa s-a dus. Stiti… se spune ca “timing is everything”.

N-am mai scris de multicel. Nu la tastatura, pe care degetelele alearga cumintele zi de zi, ci pe blog. Sau, for what it’s worth, pe hartie. Si ma intrebam de ce. Si in dimineata asta, pe cand imi beam lapele cu cafea, mi-am dat seama: pentru ca nu mai vad scopul blogului.

De ce scrie omul pe blog? Pai pentru ca sta prin casa, ii vin idei si in clipa respectiva nu are cui sa i le spuna. Ar fi util sa pui gandurile deoparte, intr-o cutiuta, pana te vezi cu vreun prieten sau pana vine consortul acasa de la munca. Asa ai face conversatia de la cina mult mai interesanta. Baiul e ca ideile astea acus’ vin si tot acus’ pleaca. Desigur, ai putea sa pui mana pe telefon si sa suni pe cineva. Dar risti ca prietena ta cea mai buna, sa-i zicem “Mona”, sa fie pe la serviciu cu o situatia contabila de gat si sa n-aiba chef sa auda despre revelatia ta legata de titlul cartii lui Lewis Carroll, “Through the Looking Glass”. Poate Mona nici nu intelege fineturile ambiguitatii oglinda/ochean. Sau, pur si simplu, poate ca pe Mona n-o intereseaza chestii de-astea. Si cum legatura cu lumea exterioara e un computer conectat la internet, ce varianta mai ai? Click, click, deschizi messul. Gasesti pe cineva poate la fel de plictisit ca tine si incepi sa-ti expui ideile, fara sa astepti neaparat si un raspuns.

Poate va intrebati de ce deschid messul si nu blogul. Ei bine… raspunsul cred ca vine de la sine. Cui ii place sa se urce pe banca aia metaforica din parc si sa-si strige oful, cand toti trec pe langa el vazandu-si de ale lor? Cred ca oricare dintre noi plange, in sinea lui, dupa un raspuns. Asadar, metoda cea mai rapida de a-ti face cunoscute ideile, cu cele mai mare sanse de a primi si un feedback, ramane messul.

Pentru mine, messul bate orice, inclusiv telefonul. Cred ca sunt notorie pentru fobia de “mobil”. Decat sa raspund cand suna mobilul, mai bine stau de vorba cinci ore pe messenger. Acum pe bune, cand vorbesti la telefon, nu poti sa musti dintr-un sendvis, sa iei o inghititura de suc, te temi de sunetele din exterior, poate interlocutorul o aude pe vecina de la etajul unu care tipa dupa javra sa nu mai alerge latrand ca descreierata pe scari, masina de gunoieri care face sa se cutremure geamurile blocului cand trece pe strada. Sau, mai rau, faci greseala fatala de a deschide vreun robinet si-i inflacarezi imaginatia interlocutorului cu alte alea… urat mirositoare. Neplacut.

Asadar… mess. Iti pui frumusel o eticheta de status, sa stie lumea cand e cazul sa te bazaie sau nu. Desigur, daca stai tot timpul pe invisible si ai o lista kilometrica de persoane, risti ca toti sa se considere prieteni la catarama cu tine si sa-ti scrie oricum. Sau ca unii, mai “isteti”, sa-ti bage cate un environment, sa te “prinda” daca stai pe invisible. Astia ma enerveaza cel mai tare. Stai bine-mersi pe invisible, vazandu-ti de treaba, si pac! iti baga unu’ o imagine cu fulgi de nea sau pisicute, catelusi, alte oratanii caraitoare. In clipa aia ma simt de parca as vedea un individ cu nasul varat pe geamul meu, holbandu-se direct in sufragerie. Ma rog. So much for privacy. Cu toate astea, tot zic ca messul bate mobilul. Macar pe mess pot sa-ti scrie pana le amortesc degetele. Iti clipeste o casuta in bara si cam atat. Raspunzi cand poti si cand ai chef de vorba. Spre deosebire de mobil…

Stiti ce urasc cel mai mult la mobil? Faptul ca, indiferent ce ai face, cand suna blestematia asta inventata de Satana, trebuie sa fii drepti la apel si sa raspunzi. Desigur, cu o voce placuta, chiar daca in noaptea anterioara ai fumat ca porcul si ai ragusit urland pe la vreun concert si ai o voce sparta de betiv inveterat. Nu conteaza. Zambesti larg (cica se simte in ton) si raspunzi suav: “Alo?”. Pe langa asta, Doamne feeeeri sa vrei sa inchizi repede. Nu, taticule! Daca ai raspuns, te-ai ars. Trebuie sa astepti rabdator ca interlocutorul sa-ti spuna povestea vietii lui, a bunicii si a catelului (care ar fi bine sa fie bine, sanatos ca altfel conversatia se mai prelungeste cel putin 15 minute).

Si mai simpatic e atunci cand stai de vorba cu o persoana fata in fata si-i suna mobilul. Probabil sunt printre aia cativa lunatici de pe planeta asta care, daca discuta ceva cu cineva, nu raspunde la mobil. Pe bune, raspund doar cand nu fac nimic altceva. Dar se pare ca nu sunt normala. Pentru ca, revenind la situatia expusa, indiferent daca in clipa respectiva imi anuntam interlocutorul ca o sa pice un meteorit peste casa in doua zile, ca sufar de o boala rara din Indii, ca a ars garajul… interlocutorul ridica un deget si aud fatalul “O clipa!” urmat de familiarul “Alo?”. Si ramai cu vorbele pe buze, incremenit in pozitia in care ai fost intrerupt, privind cu ochii muti de uimire cum interlocutorul tau rade si aproba tot soiul de chestii care se aud vag din cutiuta aia demonica. “Da, sigur. Am inteles. Ha ha ha! Tare de tot! Nu, nu ma deranjezi, normal. Nu, nu faceam nimic important.”

Si ne mai plangem de comunicare…

Observati ca n-am zis nimic de Facebook. Nu zic decat ca treaba aia cu “daca nu esti pe Facebook, nu existi” e probabil cea mai tare operatiune publicitara din istoria spalarii pe creier colective care se cheama “marketing”. Si ca ii dau dreptate lui Mircea Badea. A fost probabil singurul lui comentariu care m-a captivat si m-a facut sa exclam: “Bineeeee, frateeeeeee!”. Si nu am porniri de-astea microbiste prea des. Apropo, prefer HI5 si MySpace. Nu ma intrebati de ce, probabil sunt de moda veche. Si am ceva os de pitzi.

Asa ca azi o sa ocolesc messul si o sa ma declar antisociala. O sa scriu pe blog. Updates?

Inca nu m-am lasat de traduceri (go figure). Dar imi jur in fiecare zi ca o s-o fac.
Citesc la greu soujo manga.
Am scris patru versuri in engleza.
Scriu un roman. De vreo 14 ani. Nu ma grabesc.
Vreau bicicleta! Si niste Rollerblade-uri dupa care plang de anul trecut.
Am primit cercei noi.
Am primit si amenintari ca, cica, as fi evreica. Nu sunt.
Vreau sa-mi fac vacanta in Croatia. Nu stiu unde anume.
Am bilete la RHCP.
Am fost la piesa “Maitreyi” si i-am declarat taximetristului ca am fost la film. Mi-e rusine ca am facut-o, dar, cumva, in clipa aia m-am temut sa nu par snoaba.
Inca nu mi-am mobilat casa.

Cam asta e.
Comunicare placuta!

In urma cu ceva zile imi anuntam retragerea de pe scena traducatorilor internauti. Diferite considerente intervenite ulterior si, mai ales, niste cuvinte bune venite din partea unor prieteni (thanks, guys!) m-au facut sa schimb o decizie definitiva intr-o varianta ceva mai indulcita… de “pauza pe o perioada nedefinita”.

Oricum, nu va faceti probleme, sunt sigura ca veti gasi in continuare lucruri interesante de facut… seara

Este insa si o parte buna: intentionez sa dedic mai mult din timpul meu blogului (atata vreme cat blogul va continua sa existe, deoarece, ca multe alte lucruri din viata mea, it exists on borrowed space… and time).

Numai bine!

III.
Blest! who can unconcern’dly find
Hours, days, and years slide swift away,
In health of body, peace of mind,
Quiet by day,

V.
Thus let me live, unheard, unknown;
Thus unlamented let me die;
Steal from the world, and not a stone
Tell where I lie.

In traducere libera:

Ferice-acela binecuvantat
Cu pace-n ceasuri, zile, leat,

Nicio piatra nu grai-va unde odihnesc.

Am publicat textul si pe un forum pe care il recomand orcarui om are nevoie de o mana de ajutor cu o traducere, de un sfat bun… sau de o comunitate de persoane care ii inteleg pasiunea si i-o impartasesc.

Night of the Living Skaters

Ora 23:00… zona Piata Unirii. Una… doua… trei siluete se contureaza pe trotuar, depasind masinile aflate la semafor. Una executa o intoarcere cam riscanta… se intinde pe iarba de pe marginea trotuarului. Celelalte doua siluete se opresc alaturi de ea. Moment de ingrijorare. Ii intind mainile pentru a se ridica. Un suspin de usurare. E OK. Nimic nu e rupt. Cel cazut se ridica si cu un hohot de ras isi reia pozitia fruntasa. In scurt timp, incepe sa-si faca aparitia restul plutonului. Cinci naluci… apoi zece… apoi cincisprezece… Un trecator, care s-a ferit, pe margine, lasa sa se auda: “Mai sunt multi”? Curand intrebarea lui primeste raspuns. “Haita” se apropie, treptat, de treizeci – patruzeci de persoane. Cativa insotesc “bisericutele” mai razlete si din fata se aude: “Baieti… atentie de-aici! Trotuar cu multe gropi… Vine un prag cam naspa!”. Zvonul se duce din gura in gura pana la finalul grupului.
Cineva asteapta la semafor. Cand lumina se schimba pe verde, se da semnalul de traversare: “Hai, iepurasilor, mai cu viata!”. Cativa nu apuca sa treaca. Restul grupului ramane de cealalta parte a drumului, asteptandu-i si pe restul. Odata stransi, pornesc din nou. Cativa sar peste niste stalpisori. Un slalom scurt… apoi un viraj strans. Se aude o voce: “Bai, nu mai vad nimic in fata… Bezna!”. Imediat, apare o alta silueta care aprinde o lanterna. Grupul formeaza un sir indian. Se merge dupa seful de grup, care lumineaza drumul. Pe parcurs, se mai aprind cateva lanterne…

Herastrau, Stefan cel Mare, Mihai Bravu, Muncii, Alba Iulia, Unirii, Izvor, Cismigiu, Romana, Victoriei, Herastrau. Cam asta e o “plimbare” normala. Incepe la 21:00. Se termina in jur de 24:00. Nu incercati daca sunteti incepatori. Ritmul e sustinut. Si e nevoie de ceva experienta ca sa nu va puneti pe voi in pericol, nici pe altii. Si, mai presus de orice… e COOL!

Ceea ce eu numesc “rolleri” si ei numesc “skateri” e o chestie relativ noua in Romania. Acum exista si un club al acestora, macar in Capitala.

Ii gasiti pe www.perole.ro

Si vinerea, de la ora 21:00, in Herastrau… incepe nebunia. Check it out